Moşul sfătos din Mălineşti

Pe moş Porfir Sanduleac îl cunosc îndeosebi cititorii ziarului raional, ce măcar o dată-n lună, poate şi mai des, găzduieşte istorioarele lui hazlii, de asemenea, mulţi dintre locuitorii raionului Noua Suliţă, şi nu în ultimul rând consătenii. Au auzit de el şi departe de hotarele Mălineştiului natal, la regiune, pe unde dânsul îşi mai publică micile sale «opere», în Odesa, unde mai sunt oameni ca noi, dar şi în Republica Moldova, îl cunosc încă de pe timpurile sovietice, când pe la «Moldova socialistă», «Tinerimea Moldovei» apăreau scrierile ironizate ale moşului Porfir Sanduleac din Mălineşti.

Toţi ştiu despre talentul său aparte de a compune poezii, urături, colinde, istorioare, poveşti, pilde cu tâlc, epigrame, dar şi de dragostea faţă de cânt pe care a moştenit-o de la mama încă din copilărie. Însă nimeni nu ştie ce se ascunde în spatele temperamentului hazliu specific domnului Sanduleac, cum de a reuşit dumnealui să ajungă până la ai săi 87 de ani tot glumind şi cântând de necaz nepomenind? Încă de prin anii ’50, «moşul sfătos din Mălineşti», bătea cărările spre redacţia ziarului raional «Cuvântul adevărului», dar şi astăzi ne vizitează cu o bucurie în suflet de parcă ar veni la el acasă. Mai glumeşte, mai dă un sfat, într-un sfârşit ia loc şi începe să scoată din trăistuţa fermecată câte o foaie, şi încă una, apoi un caiet, şi ne destăinuie ce-a mai scris în ultimul timp. Apoi dacă se simte în stare mai face şi o plimbare până la Cernăuţi. La ziarele din regiune el, de asemenea, este apreciat şi aşteptat, căci toţi ştiu – moşul nu vine doar cu «manuscrisele» sale valoroase, ci mai soseşte cu ceva – cu o BUCURIE, pe care se străduie s-o împărţească tuturor. Numai nu ştiu cât de receptivi sunt oamenii în ziua de astăzi…

Iată deci în aceste zile tomnatice, când încă ne bucurăm de razele caldicele ale soarelui, iar frunzele ruginii încă ne mângâie creştetul, împreună cu preşedintele asociaţiei a culturii moldovineşti din Bucovina Iurie Stadniciuc am facut o vizită moşului Porfir Sanduleac din Mălineşti, care ne-a primit cu o deosebită dragoste şi ne-a mărturisit, căci de data aceasta lui i s-a adus o bucurie în casă. Aveam o singură dorinţă, ca domnul Porfir Sanduleac să ne destăinuiască trecutul său ascuns în adâncul Mălineştiului, căci a sosit vremea, când şi despre el vor să scrie precum şi dânsul a scris despre alţii cândva.

Aşadar, începe istoria moşului Porfir de la casa părintească din satul natal Mălineşti, unde într-o familie cu şase copii s-au depănat şi anii lui de copilărie.

– M-am născut eu dragii mei încă în anul 1923. Părinţii au fost nişte oameni simpli, tata căruţaş, iar mama o simplă gospodină casnică. Întrucât tata a murit devreme, când eu aveam cinci ani, am fost nişte copii săraci. Eram şase la mama: Alexandra, Catinca, Toma, Aniţa, Vasile şi eu. Ne străduiam s-o ajutăm pe mama cu ce puteam. Uneori am mai simţit şi foamea, dar găseam ieşire din situaţie. Casa la noi era din lut şi acoperită cu stuh. Astfel, eu deseori mă urcam pe acoperiş şi prindeam de pe sub streşină câte un pui de vrabie pentru a-l pârjoli. Mama avea grijă de noi. Era aşa de bună. Ea mereu îmi zicea mezinul şi spunea că am să-i fiu stâlpul bătrâneţilor. Tare mi-a părut rău când a murit.

Ce să vă zic? Am umblat şi la şcoală, dar greu a fost. Căci mama nu prea vroia să mă dea la şcoală. Zicea că doar n-am să mă fac popă. Pe atunci nu umblau copii la şcoală aşa cum umblă acum. Ei, deci am plecat la şcoală la vârsta de 9 ani şi am umblat cinci ani până am terminat două clase. Am mers târziu fiindcă mă înăimeam prin sat la păscut cârlanii, şi-i păşteam până la Crăciun.

Iată aşa, mai cu greutăţi a trecut copilăria lui Porfir, când deodată s-a pomenit la vârsta de 19 ani sărac şi neînsurat. Iar pe atunci aceasta era o mare problemă. Rămăsese la casa părintească cu mama, sora Aniţa, fratele Vasile pe care în semn de respect Porfir îl numea bădiţa şi o nepoată. Locuiau ei într-o curte, dar în case diferite întrucât fratele Vasile avea deja familie. Sora Aniţa era şi ea fată mare, dar pricepută la lucrul manual. Ţesea covoare, împletea veste din ulicică, după cum afirmă şi moş Porfir – parcă erau cumpărate. Văzând greutatea de acasă, căci ei nu aveau pământ, fratele Vasile hotărăşte să-şi ajute familia, dar mai ales pe Porfir, care avea 19 ani şi drumurile duceau deja spre însurătoare.

– Da, bădiţa a vândut casa surorii Aniţa şi a plecat împreună cu familia la Moldova la câştig. Aşa plângeam după el. Dar el îmi spunea că e nevoit să plece întrucât trebuia să mă ajute, după cum v-am spus noi n-aveam pământ.

Plecarea fratelui la Moldova a condiţionat o schimbare în viaţa lui Porfir. După ce l-a condus la drum pe Vasile, Porfir s-a întors foarte întristat acasă, dar hotărât să se însoare. Demult îi erau gândurile la însurătoare, adesea se gândea la Nadia, fiica vecinului. Provenea dintr-o familie bogată a lui Simion Crigan (porecla tatălui ei), care avea vreo 3 hectare de pământ în afara grădinii şi un hectar de grădină. Nimeni nu lua în serios hotărârea tânărului Porfir. Dar precum încercarea moarte n-are, flăcăul şi-a luat inima în dinţi şi în aceeaşi seară în care l-a petrecut pe fratele Vasile la Moldova, a intrat şi pe la Nadia pentru a o cere în căsătorie.

– Nadia nu m-a refuzat. A fost de acord să se mărite cu mine. Dar şi soacra s-a bucurat mult. Pe atunci fata dădea băiatului un «semn». În caz că ea îşi găsea pe altcineva mai bogat până la înscriere, băiatul rămânea cu «semnul», cum s-ar spune o despăgubire pentru băiatul părăsit. Ei nu vroiau să-mi dea «semn» zicând, că dacă mă voi căsători cu Nadia toată averea ne va rămânea nouă. Iar Nadia era foarte descurcăreaţă. Ea avea un costum frumos şi două batice cu flori, cum n-avea nimeni pe atunci. Le-a învelit într-o traistă şi mi le-a dat ca «semn». Apoi am trimis-o pe mama la Crigan să vorbească cu el. Iar când s-a întors de acolo mi-a zis să mă pregătesc pentru a merge la primărie. Pe atunci tinerii aveu o atitudine mai serioasă faţă de căsătorie. Dacă te cununai o dată, nu mai aveai voie să te cununi a doua oară. Era şi o cântare pe care noi o cântam pe uliţele satului:

Tinerel m-am însurat

Tinirică mi-am luat,

Pentru loc şi pentru casă

Mi-am luat o ticăloasă,

Pentru loc şi pentru şură

Mi-am luat o şterbătură,

Pentru faceri de pârloagă

Mi-am luat o şontoroagă,

Na părinte patru boi

Descunună-mă-napoi.

Măcar dă şi zece vaci –

Cununia nu-s desfaci.

A doua zi Porfir şi Nadia s-au căsătorit, era anul 1942. Cu un an mai târziu s-a născut Nina, iar în 1944, Porfir îşi lasă familia, casa şi pleacă. Pleacă în România, unde a fost luat premilitar.

– Era luna lui aprilie, iar prin viscol am mers o săptămână pe jos. Când am ajuns în Râmnicul Sărat ne-au pus pe tren, iar în sâmbăta Paştelui am ajuns la Turnu Măgurele. A doua zi ne-au dus în Bucureşti şi la Crucea Roşie ni s-a dat câte un ou şi o chiflă, un preot a citit rugăciuni şi ne-a zis Hristos a Înviat! În România am stat până-n octombrie. Dar pe lвngă momentele grele pe care le-am trăit la front, au fost şi unele plăcute. De exemplu, eu am fost şi artist acolo. Participam la diferite piese de teatru, dar mai şi cântam, spuneam poezii.

În general Moş Porfir a avut o viaţă zbuciumată, dar întotdeauna a reuşit să se bucure de cea mai mare realizare a sa – familia. Împreună cu Nadia au crescut trei copii: Nina, cea mai mare, Dochia şi Mihail. Şi se bucură moş Porfir pentru ei enorm de mult, căci toţi au studii, iar aceasta este cea mai mare mândrie pentru el.

– Le-am permis să meargă la studii fiindcă mi-era drag să ştiu, căci copiii mei vor fi învăţaţi. Dochia a studiat la Institutul de medicină din Chişinău şi a lucrat timp de 35 de ani medic-pediatru la Briceni. Nina a studiat la Institutul Vasile Alexandri din Bălţi şi e învăţătoare, iar Mihail a absolvit şcoala de specialitate. Toţi copiii mei au fost frumoşi, căci nici noi n-am fost urâţi. (zâmbeşte).

Porfir a iubit-o mult pe Nadia, dar şi multe greutăţi au întâmpinat ei. De multe ori el a fost nevoit să-şi lase soţia cu copiii acasă şi să meargă la câştig. Iar când venea cu banii apoi ştia cum să-i «dreagă» pentru cele necesare ale casei. Şi au fost împreună până acum doi ani, când cununia lor a desfăcut-o însuşi Dumnezeu, care a binevoit ca Nadia să treacă în Împărăţia cea veşnică. Spune moş Porfir că rămăsese în sat doar el şi încă un bărbat – mai bătrâni dintre acei, care locuiau cu femeia cea dintâi. Chiar şi soţiile lor au decedat în acelaşi an. Dar să ne întoarcem la cele frumoase.

Iată deci, întrucât moş Porfir Sanduleac avea o dragoste deosebită faţă de şcoală, i-a fost hărăzit, ca şi după căsătorie, împreună cu Nadia să lucreze la şcoala din Mălineşti. Dânsul lucra în calitate de econom, iar Nadia era servitoare. Îl stimau învăţătorii pe Porfir Sanduleac căci îşi depunea toată silinţa în munca pe care o executa. După cinci ani de lucru şi-a continuat studiile la şcoala de mecanizaţii de la Stăuceni, ca mai târziu să lucreze tractorist în sat. Apoi au reuşit de au făcut şi casă, căci creşteau copiii. Şi aşa mai cu ierne grele, când tăticul tebuia să care lemne de la pădure pentru a face călduţ în casă, iar mămica să se îngrijească de cele ale gurii, tot cu munca înainte familia Sanduleac făcea faţă încercărilor vieţii. Şi pe tot parcursul acestor ani cărţile, ziarele, revistele au fost cele mai bune prietene ale lui Porfir Sanduleac. Dânsul ne mărturiseşte, că dintotdeauna a fost cititorul fidel al ziarului raional „Cuvântul adevărului”, care pe timpurile tinereţii lui moş Porfir purta numele «Pe calea Leninistă».

– Astfel a început activitate mea poetică, să zic aşa. Citeam, iar când vedeam în ziar urături, mă gândeam că şi eu aş scrie la ziar. Ştiam atâtea urături şi colinde. Îmi plăceau încă din copilărie. De pe la 4 ani tata deja mă ducea de mânuţă pe la vecini ca să-i ur cu câte un cuvânt de bine. O dată, am reuşit de am scris o urătură despre toţi fruntaşii din gospodărie şi am trimis scrisoarea la redacţie. Pe atunci redactor era Lidia Polevaia. Cu nişte modificări urătura mea a ajuns să fie publicată. După aceea mă abonam la şi mai multe ziare, şi reviste, nu numai din ţară, dar şi din Republica Moldova. Cel mai mult am început să citesc pe când lucram motorist la staţia electrică, acolo stăteam nopţi întregi, iar când mă plictiseam citeam câte o carte. Îmi plăcea să lecturez opere de-ale lui Ion Creangă, Mihai Eminescu, istorie – despre Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare. Cărţile le împrumutam de la biblioteca din sat. Apoi am început să scriu mai serios şi scriam îndeosebi istorioare hazlii sau pilde cu tâlc. Scriam, de asemenea, despre fruntaşii din gospodăria agricolă, despre oamenii din sat. Poeziile le compuneam cam greu, uneori după ce le scriam le modificam de vreo 5-6 ori.

De «scrierile» lui Porfir Sanduleac cititorii se bucurau nespus de mult. Afirmă moşul, căci cum numai ieşea prin sat de îndată îl întrebau oamenii, de ce n-a mai scris nimic. Dintre copiii săi numai Dochia se mândrea de talentul lui tata, ceilalţi, în schimb, îi reproşau precum că nu-i trebuie să-şi bată capul. Un pilon de susţinere în a continua de a scrie a fost şi soţia. Iar mai târziu, când apare şi prima lui cărticică „Să vă spună moşul” află că şi cealaltă fiică se mândreşte cu tatăl ei întrucât a cadonat o carte de-a lui uneia dintre prietene cu care moş Porfir se întâlneşte întâmplător la Cernăuţi, la o masă rotundă, unde aceasta îi descoperă bucuria.

Acum în fiecare săptămână moş Porfir lecturează ziare la care se abonează. Acestea sunt cele care îi mai strivesc singurătatea bătrâneţii. Dar desigur alături întotdeauna este şi fiul Mihail cu familia, pe care moşul îl laudă, spunând că e un bun specialist la toate.

Desigur cea mai mare comoară a lui moş Porfir sunt cei şapte nepoţi şi patru strănepoţi. Acum, când a ajuns la răspântia anilor, dumnealui consideră, că cea mai mare realizare a sa este casa pe care a construit-o, familia, căci copiii au studii şi că a reuşit măcar câteodată să-i distreze pe cititorii fideli ale istorioarelor sale poznaşe.

Iată aşa în grabă au expirat aceşti 87 de ani ai lui moş Porfir, în care dumnealui a reuşit să facă multe. Să fie un tată blând, când mama îşi mustra copiii, să fie un artist adevărat la front, când soldaţii nu mai aveau nici o speranţă, să fie un poet, scriitor, fie nu de categoria superioară, dar care prin versurile sale a transmis emoţii superioare cititorilor, să fie un lucrător silitor şi nu în ultimul rând un soţ exemplar, care a iubit-o pe Nadia şi a fost alături de ea în jur de 60 de ani.

Şi câte ar mai fi de spus, câte nu ne-a mai povestit moş Porfir, dar după cum şi dânsul a zis nu are ziarul atâtea pagini, ca să le înşir pe toate.

Spre sfârşitul discuţiei ne-a mărturisit că aşteaptă cu nerăbdare sărbătoarea „Întâlnirilor de Crăciun”, când iarăşi îi va conduce pe spectatori pentru câteva clipe în lumea celor, care şi din necaz fac haz.

Deviza vieţii lui Moş Porfir întotdeauna a fost următoarea: „Omul trebuie să facă ceva, ca să trăiască, să aibă o casă, gospodărie, să iubească pământul, căci el ne hrăneşte, ne înveleşte şi ne încălzeşte. Trebuie să se închine lui ca lui Dumnezeu.” Iar apoi a mai adăugat:

„Cine-i harnic şi munceşte

E sănătos şi mult trăieşte,

Iar cine-i laidac şi lăidăceşte,

Moartea-l caută şi-l găseşte.”

– Le doresc la toţi sănătate, voie bună, mulţi ani şi punga plină cu bani!

Svetlana URSU,

fotografii din arhiva lui Porfir SANDULEAC

(după materialele ziarului „LUCEAFĂRUL”)