LA ŞEZĂTOAREA DIN SAT…

Se pare că, cu cît mai mult înaintăm în viaţa contemporană, cu atît mai multe probleme apar în viaţa noastră de zi cu zi. Să privim puţin înapoi, în anii ’50. Nu era nevoie de facebook, odnoklassniki şi vkontakte pentru socializarea tinerilor. Ei se întâlneau mai în fiecare săptămînă la şezătoarea din sat. Cîte relaţii de prietenie „se întocmeau” atunci într-o seară… Apoi să luăm şomajul de astăzi. Odată cu „desfiinţarea” locurilor de muncă a început epoca trîndăvirii tineretului. În schimb, pe vremea tinereţii bunicilor noştri fetele îşi îndemînau repede mîinile la torsul bucilor, cusut, împletit, depănat, scărmănatul lînii, făcutul ghemurilor şi suveicilor şi chiar la ţesut. Aşa îşi făceau ele zestrea – numai muncind. Acum, ştim bine, e cu totul altfel. Muncesc părinţii în vîrstă pentru tinerele odrasle. S-au schimbat lucrurile. Într-un fel se adevereşte proverbul – „Învaţă oul pe găină”. Aşa e astăzi, copii învaţă părinţii ce înseamnă viaţa şi cum trebuie trăită aceasta. Nu mai zic de răstitul la părinţi, care astăzi e folosit, ca „bună ziua”. Unde se putea aşa ceva pe vremuri? De la mama ştiu, nu era voie, nici nu îndrăzneau copiii să-şi contrazică părinţii. Ce spunea mama sau tata era lucru sfânt. Munceau copiii în rînd cu părinţii la cîmp, la îngrijitul animalelor, dar şi la multe alte activităţi casnice se pricepeau. Nu se găsea prea multă muncă de birou la oraş şi nici studii cuvenite nu aveau, dar tinerii ştiau să-şi petreacă timpul lucrînd, nu în faţa calculatorului, cu cafeluţa şi ţigara de rigoare, care dacă lipsesc, nu e ziua împlinită. Cu părere de rău, trăim într-o perioadă a delăsării şi a lipsei de interes pentru a trăi o viaţă frumoasă. Doar una ne este dată şi trebuie s-o trăim astfel, ca ajungînd la pragul bătrîneţii să nu regretăm, ci să mulţumim lui Dumnezeu pentru traiul pe acest pămînt şi pentru tot ce am reuşit să realizăm de cînd ne-am născut.
Nu cred că vor regreta vreodată membrele grupului etno-folcloric „Ţărăncuţa” de cum au promovat ele valorile satului natal Marşinţi şi cum ajunse la cea de-a doua vîrstă s-au dedicat activităţilor de instruire prin cultură a tineretului, măcar a celui din sat, dacă nu din tot raionul. Unora le place, altora nu, dar cert este că ele, cele zece „ţărăncuţe”, îndeplinesc o misiune nobilă – de a păstra şi revitaliza tradiţiile, gustul cărora le-au simţit pe cînd erau fetişcane.
De data aceasta artistismul le-a inspirat să organizeze o şezătoare muzicală. Da, da, o şezătoare. Desigur, trăim în secolul XXI, nu e vremea şezătorilor, nici la modă nu sunt, dar nu uitaţi că la Marşinţi totul e posibil.
Era o zi obişnuită, cînd la clubul, care vorba ceea: „cît de rău să trăiască, tot nu se îndură să moară” s-au adunat doamnele folcloriste pentru a-l pregăti de şezătoare. Mai cu seamă şi ele s-au primenit cu haine din lăzile şi sunduk-urile bătrînilor satului, pentru a nu da de gol tradiţia purtării costumului popular la Marşinţi. Să fi văzut, dragi cititori, ce frumoasă era vestimentaţia lor… Nu m-am abţinut şi m-am apropiat de doamna Sofia Roşca, cea care poartă grija costumelor tuturor membrelor grupului etno-folcloric şi am pipăit bundiţa dumneaei. Era dintr-o piele fină de miel, pe margini avînd lînuţă neagră, dar şi ornamente cusute, ce îi atribuiau pieptarului, cum i se mai spune la noi, o frumuseţe impecabilă. Toate aveau bundiţe, cămăşi tradiţionale, catrinţe şi cingători, anume acestea din urmă aveau menirea de a le face pe fetele ce purtau catrinţe, ca „fuiorul”, precum zice şi doamna Sofia, care este o meşteriţă populară iscusită.
Nicidecum nu puteau lipsi de la şezătoare tinerii. Ei au fost invitaţi pentru a simţi mirosul de lînă şi cînepă al şezătorilor de odinioară, a asculta pătărăniile femeilor adunate la sideancă şi chiar a înfrumuseţa seara cu nişte dansuri populare, căci la asta se pricep ei, este o tradiţie, ce nu se dă uitată şi nici schimbată pe nimic.
Ei, după cum am înţeles, nu toate fetele erau lăsate pe vremuri la şezătoare. Doar ştiau părinţii că acolo vin feciorii satului şi dacă unuia îi va străluci ochii după fata lor, ce-au să facă, doar e prea mică de măritat? Mare jale era să nu fii lăsată la şezătoare. Iată, de aici a apărut şi cîntecul „Mamă, inima mă doare”, care continua cu „lasă-mă la şezătoare”, cu acesta făcîndu-se şi deschiderea şezătorii noastre.
Sidencile, cum li se mai spune, după cum ştim se făceau după terminarea lucrului. Femeile şi fetele satului se adunau la o casă şi cu îngăduinţa gazdelor făceau o clacă mare la lucrul manual, ce ţinea numai de grija femeii în casă şi, totodată, cîntau şi se veseleau. Aşa şi „ţărăncuţele” au sosit în casa gazdelor Aurelia Bordian şi Valeriu Barancean, pentru a petrece o şezătoare alături de tinerii adunaţi. Desigur gazdele le-au primit cu braţele deschise şi ospitalitatea caracterisitică marşinţenilor. În „casă” erau aşternute pe jos covoare ţesute, căci acestea şi pînă acum sunt considerate de valoare. Pe masă stătea sticluţa cu vin şi sarmalele pregătite pentru oaspeţi, iar pe laviţă le „aşteptau” ustensilele de lucru.
Mai cu o vorbă, cu o glumă, cu un cîntec despre „Ileană, Ileană” s-au apucat femeile de treabă. Una torcea, altele coseau, brodau, depănau, iar găzdaşul pe lîngă ele şi-a găsit şi el de lucru să desfacă porumbul, că de unde ar să mai audă despre ultimele noutăţi din sat? Spunea una din femei că pe vremuri cine ştia să toarcă era considerată bună gospodină. O altă îndeletnicire întreagă era prelucrarea cînepii. Mai întîi o semănau mai întîi, apoi o secerau, o legau snopi, şi o puneau la murat într-un iaz sau în rîu. Apoi, după ce se mura o uscau, o băteau pe bătălău, o pieptănau şi tocmai apoi o aşezau în furcă pentru tors. Dar despre cum „La cumătra lăudată, stă cînepa în poiată, nelucrată” au cîntat la şezătoare gospodinele noastre, pentru a mai înveseli atmosfera şi a mări pofta de lucru.
Cînd deodată doamna Elena Bîşca şi-a amintit că de curînd a fost la Coteleu şi a auzit acolo nişte cîntece ucrainene frumoase. Îndemnîndu-le şi pe colegele ei de breaslă să cînte în ucraineană au interpretat cu toate „Ой чого калина”.
Despre ultimele zvonuri de nuntă în sat le-a destăinuit femeilor doamna Maria Ştefanesa. Spunea că se stabilesc nunţile la Marşinţi cu un an înainte doar stau la rînd la muzicantul pe care-l îndrăgesc – Alic Mînzatu, totodată mirîndu-se cu toate: oare de ce anume el e aşa căutat, de parcă oamenii nu tot pe podea ar dansa, dacă Alic va cînta, ci pe pereţi? Aşa, uşor, uşor, au pornit şi glumele. Şi şi-au amintit „ţărăncuţele” de jocurile pe care le practicau la şezători sau pe la întîlnirile tinerilor în sat. Aţi auzit de jocul „de-a zaloagele”, sau „de-a boielile”, ori „de-a chimiţa”, poate vă sună ciudat, dar sunt nişte jocuri foarte interesante. M-am convins şi eu, cînd femeile adunate la clacă au început să se joace „de-a zaloagele”. Punînd cîte un „zalog” în traista stăpînului casei, aşteptau să vadă ce va scoate acesta din ea, dar înainte spuneau ce va trebui să facă cel, a cărui „zalog” va fi scos la iveală. Aşadar, doamna Hareta Răi a fost nevoită să iasă în faţă şi să strige de trei ori cu-cu-rigu, iar doamna Lidia Albulesa a cîntat şi a dansat de una singură, şi nu ştiu cum a meşterit găzdaşul că tocmai atunci, cînd a fost pusă condiţia să-l sărute de trei ori, a scos „zalogul” stăpînei casei, care de faţă cu toţii l-a ţucat.
Auzisem de la cele spuse la şezătoare că vecinii aflînd de veselia în casele, unde se făceau şezătorile imediat se prezentau şi ei acolo, dornici de a se mai delecta cu zîmbetele şi chiotele femeilor. Atunci şi ele, ca să nu rămînă vinovate de cine ştie ce, au inventat cîntecul „Vecină, dragă vecină”, în care indignate îi spuneau să-şi ţină bărbăţelul bine. Doar ce vină au ele că bărbăţelul din vecini nu are imunitate la femeile străine.
Doamna Elena Nichitovici a povestit celor adunaţi despre istoria unui alt cîntec „Marinar de pe ocean”. Este un cîntec cunoscut la noi în sat. Se spune că prin anii ’31-’32 unii bărbaţi din sat s-au dus după cîştig peste ocean printre care şi bunelul dumneaei Toader Păduraru. Ei, şi cînd s-au întors bărbaţii de peste ocean au venit cu tot cu cîntec, pe care l-au făcut cunoscut şi consătenilor săi. Doamna Elena l-a învăţat de la mama sa, care la rîndul său l-a învăţat de la tatăl său.
Dar, totuşi, cel mai interesant şi mai intrigant moment al şezătorii era atunci cînd la geam băteau flăcăii. Ei erau cu văzutul, care din fete se pricepe mai bine la lucrul manual, dar şi cu ochitul nu erau departe. Se uitau ei pe furiş la fetele durdulii, „puneau ochii” pe vreuna, chiar dacă părinţii nu erau de acord, dragostea biruia. Drept dovadă este cîntecul „Să vii puiule, să vii”, pe care doamnele folcloriste l-au cîntat la şezătoare, în amintirea vremurilor din tinereţe.
Un alt obicei, de care s-a amintit la sideancă a fost descîntatul. Ştim cu toţii că înainte vreme nu erau atîţia doctori şi atîtea leacuri, ca acum. Cînd se întîmpla să se îmbolnăvească cineva apela la babele sau femeile care ştiau să descînte. Doamna Maria Ştefanesa a fost descîntată de gîlci chiar în toiul şezătorii. La aceasta se pricepe Aurelia Bordian, care prin vorbele descîntecului i-a promis că „pînă dimineaţă nu rămîne nimic”.
Tinerii, nici ei nu se dădeau la o parte. Le-au amintit celor de la şezătoare că la anul viitor se vor împlini 200 de ani de la naşterea cobzarului ucrainean Taras Şevcenko. Imediat s-a întrezărit o idee de un alt cîntec „Ой у вишневому саду”, ce a fost interpretat cu măiestrie de gospodinele cîntăreţe.
Iar Cristin Trifencu, care pînă acum stătuse molcom pe „sofca” bătută de vechimea anilor, a demonstrat că este un declamator bun de lăudat, scoţînd din trăistuţa sa fermecată cîteva poezioare hazlii.
Pentru revigorarea dansurilor populare a fost invitat la şezătoare grupul de dansatori. Tinerii amatori au dansat „Coasa, oira şi pastarea”, dar au şi ascultat cîntece vechi, adunate de la bătrînii satului.
După cum a spus şi moderatorul Ghenadie Tudos: „orice şezătoare e ca o zi de sărbătoare”. O zi de sărbătoare mare a fost şi desfăşurarea şezătorii la Marşinţi. Fiindcă în prim plan au fost evidenţiate obiceiurile şi tradiţiile satului, cele pe care nu avem dreptul să le uităm. Oare ce sat ar mai fi fără datini? Oare ce nunţi se vor mai juca fără obiceiurile nunţii, ca de exemplu, iertăciunea de la părinţi, pripoiul, sărbasca, strigăturile de nuntă. Cînd atmosfera se mai încinse puţin, gazdele au invitat şi muzicanţii din sat. După cum se ştie la noi oamenii sunt cam „habotnici” la dansat şi cîntat, de aceea şi artişti amatori, dansatori şi muzicanţi sunt pe măsură. Cîţiva din aceştia le-au acompaniat pe „ţărăncuţele” noastre în timp ce ele rosteau strigăturile, pe care odinioară le strigau „sfăştile” la nuntă.
Şi cîte cîntece au mai răsunat… Repertoriul gupului etno-folcloric „Ţărăncuţa” este bogat şi cuprinde cîntece din viaţa ţăranilor, ce au locuit de-a lungul timpului în sătucul Mărginiţa de lîngă Prut. Cîntece ce invocă nume de femei „Fa, Marie, Mărioară”, cîntece de dragoste „La un pod de piatră” sau despre culesul viei, că tot venise vorba la şezătoare despre cît de roditoare a fost via anul acesta „M-o trimis mama la vie”. Au fost şi cîntece despre anotimpuri „Vară, vară, primăvară”, iar Sofia Roşca, voind să amintească despre frumuseţea toamnei, a recitat poezia „Toamna”, alcătuită de dumneaei.
Glumele acţionau şi ele, ca timpul să treacă pe neprins de veste, iar munca să devină o plăcere nelăsată din mîini. Cu ghicitori le-a răsfăţat pe femeile harnice găzdaşul casei, iar ele înainte să părăsească locuinţa străină i-au răspuns cu un cîntec hazliu „Діду з бородою”. Doar „ţărăncuţele” „Unde merg şi orice fac…” îşi iau cîntecul lor drag. Apogeul şezătorii a fost sîrba moldovenească. Tinerii prinşi în joc, femeile harnice, copiii talentaţi ne-au transmis o bucurie şi o trăire, ce n-am simţit-o pînă acum. Menirea noastră, a spectatorilor, este să transmitem mai departe, din generaţie în generaţie, comoara tradiţiilor marşinţene, frumuseţea costumelor lucrate la şezătorile satului, dragostea faţă de lucrul manual, moştenit de la mame şi bunici, melodioasele cîntece populare, dar şi dispoziţia de bucurie, pe care am trăit-o cu toţii la şezătoarea din Marşinţi.
Svetlana Ursu,
fotografii de Irina Roşca