Languages

Календар

Травень 2024
Пн Вт Ср Чт Пт Сб Нд
« Вер    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031  

Ukrainian for beginners

Svetlana Ursu. Din sufletul dumneaei izvorăşte versul…

Versul ce o face să uite de grijile vieţii şi să le acorde timp «eroilor» săi. Ea este cea, care scrie pentru copii şi de dragul lor, care le-a oferit micuţilor dreptul la voie bună. Despre personalitatea poetesei Zinaida Smochina-Rotaru, a cărei poezioare, ani de-a rândul completează paginile ziarului „Luceafărul”, a aflat mai multe corespondentul nostru.

«Cât de simplă sunteţi… Nu credeam, că poeţii pot fi atât de discăeţi». Cu aceste spuse a fost întâmpinată doamna Smochină-Rotaru la una dintre întâlnirile cu elevii şcolilor din raionul Nouă Suliţa. Toţi aşteptau să vadă o altfel de persoană, cu un aspect impunător al mândriei numelui de poetă. Însă Zinaida Smochină-Rotaru este o femeie, care, pur şi simplu, a reuşit să dea vileag acelui impuls al creaţiei, ce tot o măcina încă din tinereţe. Şi se bucură, că a reuşit, chiar dacă mai târziu.

S-a născut Zinaida Nicolaevna la 28 martie 1941, în satul Costiceni, într-o fa¬milie, în care cu siguranţă munca a pre¬valat fiind unica sursă de supra¬vieţuire. Aşadar, dragostea faţă de carte pe care doamna Smochină-Rotaru o poartă în inimă a fost un dar de la Dumne¬zeu, precum mărturiseşte însăşi dumneaei.

– Îmi aduc aminte de copilăria mea de după anii de război. Ea pentru totdeauna va rămâne în memoria mea. Când am trecut prima dată pragul şcolii mi se părea că am intrat într-o lume nouă. Mă uimea tot ce vedeam în jur, cărţile, caietele, stilourile, colegii, învăţătorii. Ce e drept, pe atunci era o mare sărăcie şi foarte greu de învăţat. Nu aveam îmbrăcăminte, nici încălţăminte, dar nici bani pentru a cumpăra cele necesare unui şcolar. Noi, copiii, eram îmbrăcaţi în hăinuţe cârpite şi încălţaţi cu opinci. În pofida acestora, nimic nu ne oprea să ne potolim setea de a învăţa.

Înţeleg, că pe atunci şcoala era preţuită. Trebuia să-ţi doreşti mult de tot să înveţi, ca să neglijezi greutăţile acelor vremuri pentru a ajunge pe băncile şcolare. Zinaida Smochină-Rotaru a ajuns să fie şcolăriţă dintr-o întâmplare. Într-o zi pe când dumneaei avea doar şase anişori s-a pomenit, că un învăţător, care locuia în vecinătate o întreabă dacă vrea să meargă la şcoală cu el. Evident că răspunsul a fost afirmativ şi fără nici o sfială sau teamă de părinţi, care erau la câmp, l-a luat pe învăţător de mână, şi a plecat la şcoală. Când părinţii s-au întors de la muncă, n-au mai găsit acasă un copilaş de şa¬se ani¬şori, ci o şcolăriţă ade¬vărată. Cum numai a terminat cla¬sa a întâia, cunoştea alfa¬betul şi ştia să citească, Zina¬ida imediat a păşit pragul biblio¬tecii săteşti. Dânsa mărturi¬seş¬te că, pur şi simplu, «mânca» cartea când intra în posesia ei.

Întrucât a învăţa e un lucru bun, iar când vrei să faci un lucru bun ai şi încercări, şi Zinaida Nicolaevna a fost încercată la puterea voinţei ei de a deveni «om cu carte».

– Nu pot să uit, cum într-o dimineaţă înainte să merg la şcoală am plâns de nu mai puteam. Vinovată era pisica, care mi-a ros opinca şi nu mai aveam cu ce să mă încalţ la un picior. Din încurcătură m-a scos fratele mai mare, care mi-a făcut o altă opincă. Şi de atunci, umblam la şcoală cu o opincă din piele de porc şi cu alta din piele de viţel. Nicidecum nu vroiam să lipsesc de la lecţii. Îmi plăcea să cunosc toate obiectele. Să dobândesc cunoştinţe noi. La şcoală eram ca o familie de surori şi fraţi. Deşi umblam îmbrăcaţi mai sărăcuţ nu ne ruşinam unii de alţii. Ne străduiam să învăţăm şi să-i ascultăm pe învăţători, cu alte cuvinte era disciplină. Şi aşa, timp de zece ani am bătut cărările spre şcoala sătească, unde mi s-a altoit dragostea faţă de limba moldovenească şi gramatică. Condiţiile de viaţă nu mi-au permis să ajung la Universitate, dar ce a fost al meu, a fost pus deoparte şi mă bucur cu ce m-a înzestrat Dumnezeu.

De anii de şcoală doamna Smochină-Rotaru îşi aminteşte cu nostalgie. Cu siguranţă aceştia nu mai pot fi întorşi. La un moment dat se schimbă la faţă, zâmbetul dispare şi începe să relateze despre greutăţile pe care le-au îndurat oamenii în acele vremuri, când dumneaei era încă şcolăriţă şi o preocupa doar grija învăţatului.

– Îmi amintesc de foamete. Mureau bătrâni, copii, tineri, iar cei rămaşi în viaţă dădeau cel mai bun lucru din casă pentru o farfurie de făină numai ca să scape familia de la moarte. După foamete, oamenii istoviţi deja se îmbolnăveau de o boală incurabilă – tifosul. De cine se lega, cu zile nu scăpa, căci nici medicamente nu erau. Apoi, a început colectivizarea. Greutăţi mari au îndurat oamenii atunci. Iar noi, copiii, încercam să ne descurcăm oarecum. Umblam în timpul vacanţei cu vitele la păscut. Ne lipseau mult jucăriile, dar am început să confecţionăm păpuşi din cârpe şi le umpleam cu tărîţe. Mai mare bucurie nu era. Născoceam cu toţii diverse jocuri.

Pe lângă toate acestea Zinaida Smochină-Rotaru nu se despărţea de carte. Îi plăceau romanele şi îndeosebi poeziile. Dar nici prin gând nu i-a trecut că în viitorul apropiat oamenii se vor bucura şi de creaţiile dumneaei.

– Am început să scriu destul de târziu la vârsta de 45 de ani. Eram căsătorită şi aveam doi copii. Tot timpul eram preocupată să scriu ceva, nişte frânturi de versuri pe care eu le ascundeam. Nu-mi venea să cred că scriu. Mă tot întrebam, ce înseamnă aceasta. Apoi am început să le adun într-un caiet ca să nu le pierd. Pe atunci lucram acasă croitoreasă. O meserie pe care mi-am asumat-o ca şi un dar, căci n-am învăţat pentru a deveni cusătoreasă. Aveam un caiet în care îmi notam comenzile oamenilor, iar ultimile foi ale caietului le păstram pentru versuri. La un moment dat m-am pomenit că am scris un caiet întreg. Dar tot mi-era ruşine să spun cuiva că eu scriu.

Era la noi în sat poet vestit Ion Vatamanu. Dumnealui locuia la Chişinău, dar uneori venea în concediu acasă, în satul natal. O prietenă de-a mea auzind despre sosirea lui la Costiceni m-a sfătuit să merg la el şi să-i prezint caietul cu versurile pe care le-am adunat. Nu pot să uit nici azi sfatul pe care mi l-a dat: «Scrie aşa cum ai pornit, căci acesta este un dar de la Dumnezeu. Nu oricine poate scrie». Iar când i-am destăinuit, că mi-e ruşine, întrucât am o vârstă mai înaintată, mi-a enunţat următoarele: «Nu există o vârstă pentru a scrie. Domnul trimite darul. Noi trebuie să-l păstrăm şi să-l transmitem mai departe». Atunci mi-am luat inima în dinţi şi am început să cutreier redacţiile ziarelor raional şi regionale pentru a-mi publica poeziile. Am debutat în anul 1989 la ziarul regional «Zorile Bucovinei» cu poezia «Te întreb, inimă, ce ai». Durerea şi greutatea vieţii mă inspirau să scriu depsre viaţă.

Pentru a ne imagina cum a fost începutul creaţionist al poe¬tesei Zinaida Smochină-Rotaru, dumneaei a lecturat una dintre primele sale poezii «Norocul»:

Tot am zis noroc, noroc,

Dar el nu este deloc.

Tot am zis şi am aşteptat,

Norocul s-a supărat.

Nici un rău nu i-am făcut,

Dar norocul m-a trecut.

La mine nu s-a oprit,

Nici măcar n-a îngăduit.

Vezi noroace, cum eşti tu,

La alţii mergi, la mine nu!

Vezi noroace, cum tu eşti,

La mine nu te opreşti!

Norocele de-aş putea

Ţi-aş îngrădi cărarea,

Ca să nu mă ocoleşti

Şi la mine să opreşti.

De asemenea, versurile poetesei şi-au găsit găzduire în publicaţiile «Ţara fagilor», «Codrul Cozminului», «Mioriţa», «Calendarul poporului», «Concordia», «Libertatea cuvântului», revistele «Făgu¬rel» şi «Familia», dar şi în unele manuale şcolare «Ferestruica» ş.a. Din anul 2007 Zinaida Smochinг-Rotaru colaboreazг activ la ziarul «Luceafărul».

Timp de doi ani Zinaida Nicolaevna a scris pe tematica cu care a debutat în do¬meniul literar, iar apoi a hotărât să-i bu¬cu¬re pe micuţi, scriind pentru ei diverse poe¬zii. Sigur, că la început, când erau pu¬ţine, le reţinea pe de rost, însă acum, când numărul lor ajunge până la câteva sute, doamna Smochină-Rotaru s-a strгăduit să le adune mai compact în câteva cărţi ale sale.

Îndrăzneala Zinaidei Nicolaevna de a scrie i-a uimit pe mulţi, dar în primul rând pe soţul Nicolae Rotaru, care se îngrijora de ce o să zică lumea în sat, că soţia lui a început să scrie la o vârstă înaintată. Însă mai târziu dumnealui devine chiar sponsorul cărţilor Zinaidei Smochină-Rotaru. Ba, mai mult decât atât, o susţine în ceea ce face chemând-o de multe ori să asiste la anumite «scenete» ale animăluţelor din ograda lor, ce o inspiră nemijlocit pe poetesă la scrierea poeziilor pentru micuţi. Cea care aştepta cu nerăbdare noile poezii ale Zinaidei Nicolaevna era mama dumneaei. Se bucura pentru fiica ei şi mereu o ruga să-i citească din ce-a mai scris.

Răsfoind albumul cu fotografii al poetesei am observat, că dumneaei are o dragoste aparte pentru copii. Pozele vădeau despre nenumăratele ei întâlniri cu preşcolarii şi elevii din raion. Cu prilejul anumitor evenimente, date însemnate, manifestări culturale Zinaida Smochină-Rotaru deseori este invitată la întâlniri cu cititorii săi fideli – şcolarii.

– Misiunea mea de poetă în sat constă nu numai în faptul de a poetiza. Eu deseori mă întâlnesc cu şcolarii pentru a le povesti ceva interesant şi pentru a audia recitările «suporterilor» mei. Le plac mult poeziile mele, căci eroii principali sunt păsările domestice, animăluţele, natura, ba chiar şi însăşi copiii.

Deseori am fost invitată la grădiniţele din sat pentru a sta de vorbă cu preş¬colari, dar şi la şcolile din satele vecine. De creaţia mea ştiu la Draniţa, Vancicăuţi, Tărăsăuţi, Răchitna, Mămăliga, Stălineşti, Nesvoia, Berestea. Am fost şi la raion, unde am participat la diverse seminare.

Cea mai mare bucurie pentru Zinaida Smochină-Rotaru este atunci, când întâlnindu-se cu consătenii săi, aceştia îi mărturisesc că au citit poeziile ei publicate în ziar.

– Într-o zi mă opreşte o femeie din sat spunându-mi că a citit poezia despre toamnă publicată recent în ziar. Eu m-am mirat. Cum o femei atât de simplă, de la sat, citeşte poeziile mele. Câteodată parcă «îngheţ» de cine îmi spune că lecturează versurile mele. O altă femeie umbla cu ziarul după ea. Îi plăcea mult o poezie pe care o scrisem cu durere sufletească. Mi-a zis că poartă ziarul cu ea şi cu oricine se întâlneşte îi dă ziarul să-l citească spunându-i: «Uitaţi-vă ce a scris Zina». Uneori chiar mă uimeşte atitudinea consătenilor faţă de creaţia mea.

La momentul de faţă colecţia Zinaidei Smochină-Rotaru numără patru culegeri de versuri, două plachete şi două cărţi. Aşadar, în anul 1997 a văzut lumina tiparului placheta «Voie bună la cei mici» (150 de poezii), iar оn 1999 – «Te întreb, inimă, ce ai» (70 de poezii). În anul 2003 cititorii s-au bucurat de cartea «În ogradă la bunica» (40 de poezii, urături, poveşti, legende, povestiri), iar în 2005 – «Din crângul sufletului» (192 de poezii, urături, poveşti, snoave, proverbe şi zicători, legende, obiceiuri, povestiri).

În anul 2010 cu sprijinul Asociaţiei naţional-culturale a moldovenilor din Ucraina şi personal a d-lui Anatol Fetescu a văzut lumina tiparului cartea «Dreptul la voie bună», în care doamna Smochină-Rotaru continuă tematica pentru copii şi care deja se găseşte în bibliotecile personale ale cititorilor fideli ai poetesei.

Mica sa colecţie de cărţi adunate de-a lungul anilor, Zinaida Nicolaevna o consideră cea mai mare realizare, căci acestea sunt bogăţia şi hrana sufletului precum glăsuiesc şi spusele renumitului filozof roman Cicero: «O casă fără cărţi e ca un trup fără suflet».

după materialele ziarului „Lucefărul”

Scridb filter

2 коментарі Svetlana Ursu. Din sufletul dumneaei izvorăşte versul…

  • Sergiu

    Vă rog corectați articolul, aveţi o sumedenie de greşale

  • Cata

    Am citit articolul si mi.a placut …Versurile sunt frumoase …susces in continuare Svetlana.

Leave a Reply

You can use these HTML tags

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>