La orizontul întâlnirii cerului cu pământul am aflat o altă lume…

Dotat cu un început tocmai din secolul al XIII-lea „dealul Ana” sau cum i se spune în limba ucraineană „Anina gora” şi astăzi poartă faima localităţii Vaşkivţi din regiunea Cernăuţi. Pentru legenda-i cunoscută, dar şi pentru sfinţenia, ce o răspândeşte în împrejurimi, an de an, aici, se adună mulţime de oameni din toate părţile Ucrainei. Din susul dealului se deschide panorama localităţii Vaşkivţi, dar şi a întregii coline a Ceremuşului de la Vijniţa la intrarea de sud până la scurgerea în Prut la nord şi muntele Ţeţino la est. Frumosul nume pe care-l poartă se datorează legendei moştenite de la străbuni, ce astăzi o găsim înscrisă în rândul altor istorisiri din crestomaţia legendelor bucovinene. Locuia aici o fată Ana, frumoasă la chip şi cuminte, deosebindu-se printr-un comportament ales. Legenda glăsuieşte precum că în timpul asediului Bucovinei de către turci, aceştia au ajuns şi în Vaşkivţi. Aflând despre tânăra frumoasă turcii au voit s-o răpească şi să-şi bată joc de ea, pentru aceasta năpustiindu-se în sat. A auzit şi Ana despre intenţia vrăjmaşilor, şi a fugit în grabă pe deal întru a se salva de cotropitori. Dar ajungând în vârf nu mai avea unde să fugă. Atunci mare i-a fost credinţa şi a stat în genunchi rugându-se Lui Dumnezeu să-i salveze trupul şi sufletul de batjocorire. Iar când duşmanii au ajuns aproape, s-a întâmplat o minune: pământul s-a despicat şi a primit-o pe Ana înlăuntrul său, la suprafaţă rămânându-i doar coada. Mare mirare i-a cuprins pe turcii, care nu-nţelegeau ce s-a întâmplat. Înfuriaţi, au tăiat cu sabia coada fetei, dar vântul zbuciumat a smuls-o din mâinile duşmanilor, răsfirând părul peste întreaga colină. De atunci, dealul s-a acoperit cu o iarbă deasă, ce nu-şi pierde sămânţa şi odată cu sosirea primăverii se aşterne ca un covor pe colina binecuvântată. În popor se spune că această iarbă ar fi de leac şi e numită „Părul Anei”.
Cu timpul oamenii au construit o bisericuţă în vârful dealului, iar pe locul, unde Ana „a intrat” în pământ au pus o cruce. Bunăoară, dealului i se atribuie numele de „Ana” sau „al Anei”, şi până în zilele noastre este considerat un loc de cinste. Apoi la poalele colinei a ţâşnit un izvor de apă tămăduitoare. Pe deal au început să sosească tot mai mulţi bolnavi, care cu ajutorul rugăciunilor şi a apei sfinte se vindecau. Mai târziu crucea a fost dărâmată de un fulger, fiind reînnoită abia în anul 1848 – anul, când a fost desfiinţată iobăgia în Austria, sub stăpânirea căreia se afla Bucovina. Tot atunci, în vârful dealului au construit o biserică din lemn, care a ars la începutul secolului XX.
Astăzi oamenii merg pe „dealul Anei” pentru ca acolo, la orizontul întâlnirii cerului cu pământul, să afle o altă lume. De la începutul anilor 90 ai secolului curent acest loc binecuvântat găzduieşte complexul mănăstiresc construit în cinstea Sfintei Prorociţe Ana. La subsolul bisericii mari se află un alt lăcaş sfânt cu hramul Sfinţilor Mucenici Macabei. Odorul nepreţuit, ce adună mulţime de credincioşi la slujbe este icoana făcătoare de minuni „Dumnezeu Atotţiitorul”. Azi, când veacul XXI ne presează cu condiţiile sale prea dure, oamenii vin la icoană în speranţa vindecării bolilor, alinării sufletelor, împlinirii dorinţelor.
Ne-am pomenit şi noi într-o zi de sâmbătă, câţiva doritori de a afla ceva nou, la poalele colinei renumite. Anume pentru împlinirea dorinţelor s-au rugat majoritatea persoanelor din autocarul nostru, când au urcat pe genunchi în jur de 800 de metri până la mănăstire. Ni s-a spus să cumpărăm multe lumânări şi la fiecare 1-2 paşi am aprins câte o luminiţă, rugându-ne Lui Dumnezeu şi Sfintei Ana pentru dorinţele şi necazurile noastre. Din spusele unei vieţuitoare a mănăstirii, cei care obţin ajutor de la icoana făcătoare de minuni, aduc în semn de mulţumire daruri: inele de aur, verighete, cercei, lănţişoare, acestea fiind atârnate lângă icoană. Am aflat un lucru foarte interesant în ziua aceea. O măicuţă ne-a destăinuit că icoana este renumită prin faptul vindecării bolnavilor de cancer.
Era o zi frumoasă cu cer senin şi soare. Ne urcam atât de uşor, nesimţind nici pic de oboseală sau durere în genunchi. Speram căci când vom ajunge sus, la biserică, totul va fi bine, nimeni nu va mai avea vreun necaz. În vârful dealului ne-a întâmpinat biserica în postura ei impunătoare de o frumuseţe deosebită. Nişte măicuţe băteau clopotele, altele mergeau în grabă prin curte. Începea slujba de seară. În jur totul era amenajat frumos şi ordonat. Iar florilor parcă le priau şi mai mult acolo în vârful dealului binecuvântat. Într-adevăr se simţea un alt duh acolo pe deal. Un duh al liniştii, al bucuriei de viaţă, al fericirii, pe care fiecare „urcător” îl dobândeşte deîndată ce ajunge în curtea mănăstirii. Pe lângă toate sentimentele pe care le-am trăit pe „dealul Ana”, am descoperit încă o dată, acolo sus fiind, că Bucovina este atât de frumoasă, adeverindu-se acele glăsuiri ale poeziilor, cântecelor şi doinelor, care o „proslăvesc” atât de frumos: „Bucovină, ţară dulce; Bucovină, ţară sfântă; Bucovină, plai cu flori…”
La mănăstirea Sfânta Ana măicuţele nu încetează în rugăciune, prin exemplul său învăţându-i pe oameni să trăiască creştineşte şi frumos, aşa precum este plăcut nu doar Lui Dumnezeu, ci şi însăşi, nouă, oamenilor.

Svetlana URSU.
Fotografii de autoare şi din Internet

За матеріалами газети “Лучаферул”